DE VORBĂ CU PICTORUL CONSTANTIN CIOC

Constantin Cioc (n.1965, Reghin, Mures) a absolvit Universitatea Națională de Artă din București, secția pictură, clasa profesorului Sorin Ilfoveanu. În 2003 a absolvit cursuri de master în arte plastice și aplicate la Universitatea Paris 1/ Sorbonne. Lucrări de pictură semnate Constantin Cioc se găsesc în colecții private din România, Franța, SUA, Grecia, Serbia, Italia.

Maria Pașc: Ați fost numit geniu în pantaloni scurți. Oare cum de v-ați pricopsit cu acest apelativ?

Constantin Cioc: Este o chestiune veche, de pe vremea studenției mele. Am avut o expoziție personală la galeria Universității de Arte. Cu prilejul acestei expoziții, a apărut un articol scris de domnul Parhon în care eram numit geniul în pantaloni scurți. M.P.: Cum s-au strecurat acei pantaloni scurți în titlul articolului?

C.C.: Aranjasem o întâlnire cu domnul Parhon pentru un interviu care avea ca subiect expoziția. Când ne-am văzut pentru interviu, eu eram în pantaloni scurți, aveam o cămașă. M.P.: Se pare că pe domnul Parhon l-a inspirat vestimentația. Nu v-ați formalizat.

C.C.: Nu mă gândisem că trebuie să am o ținută specială cu ocazia interviului. Credeam că va fi doar un interviu în care eu spun niște lucruri, dânsul le consemnează și apare un articol. Domnul Parhon a

fost foarte impresionat de povestea mea de viață, de faptul că lucrările îi dădeau o anumită stare. Credea în valoarea lor, cred că o face și astăzi. Din păcate, nu l-am văzut de foarte mult timp. M.P.: M-ați stârnit, care este povestea Dvs. de viață?

C.C.: Am rămas foarte devreme. Tatăl meu a murit când eu aveam în jur de doi ani. Nu am nicio amintire despre el. Mama mea a murit când aveam 11 ani. După moartea tatălui, la ceva vreme, la vârsta preșcolară, am fost dus la casa de copii. Mama mea a crezut că este necesar să facă asta. A fost o mare tristețe pentru mine, o mare durere. E o amintire care mă urmărește, este atât de prezentă și puternică întâmplarea, ca și cum s-ar fi petrecut ieri.asta a fost... Mă simt într-un fel recunoscător pentru ceea ce a urmat. Dacă nu aș fi ajuns la casa de copii, foarte probabil nu aș fi avut acest parcurs.viața mea ar fi fost cu totul alta.ca dovadă,sora mea, rămasă cu mama și apoi cu bunicii, s-a pierdut puțin în viață. S-a căsătorit, a născut trei copii și asta este viața ei. M.P.: Sunt întâmplări, întâlniri care au rol formator în viețile noastre. Nu

putem ști ce s-ar fi ales de noi dacă ele nu s-ar fi petrecut. Fără acestea, oricât de dureroase și nedrepte, viețile noastre n-ar avea chipul pe care îl au. Dar, în acest context, cum ați reușit să vă găsiți calea? Ce orizonturi are un copil instituționalizat?

C.C.: Nu prea are orizonturi un copil instituționalizat... Eu nu am știut decât foarte târziu că există meseria de pictor, că se poate trăi din asta. În clasa a VIII-A, am fost întrebat ce vreau să fac mai departe. Erau niște formulare în care trebuia să zici ce școală vrei să urmezi pe mai departe și cam ce orientare vrei să dai vieții tale. Îmi aduc aminte că eu am scris că vreau să mă fac conducător de locomotive. Mi se părea fascinantă mașinăria infernală care funcționa pe cărbune. M.P.: De la mecanic de locomotivă la pictor e o schimbare decisivă de macaz. Care a fost momentul în care acesta s-a produs?

C.C.: Primele mele amintiri pe care le am despre mine mă înfățișează desenând. Primeam niște creioane și îmi vedeam de treaba mea, eram foarte cuminte, desenam. Desenam ori de câte ori mi se permitea și făceam asta cu foarte mare plăcere.

Eram în județul Mureș, casa de copii din Miercurea Miraj, care e la aproximativ 30 de kilometri de Târgu Mureș. Întâmplarea fericită a făcut ca directorul casei de copii să fie un profesor de matematică care locuia în Târgu Mureș și făcea naveta la Miercurea Miraj. El mi-a spus că există un liceu de artă la Târgu Mureș. M-a îndemnat în direcția asta, am dat admiterea la liceul pedagogic cu secție de arte din Târgu Mureș și am intrat. Pe vremea aceea, liceele de artă se desființaseră, nu existau decât în orașele mari. Așa că au integrat secția de artă în liceul pedagogic.

Apoi facultatea... cum ați izbutit să intrați la facultate? În ce an se întâmpla? Foarte greu și foarte frumos, până la urmă... Am terminat liceul în 1984, am făcut serviciul militar cu întârziere tot din pricina statutului meu. Am dat patru examene de admitere, două la Cluj și două la București.am intrat în 1989,erau doar cinci locuri.am intrat pentru că am fost dintotdeauna foarte muncitor. Am

învățat, în școala generală, din curiozitate și din plăcere, desenam când mi se permitea. În liceu am cam lăsat învățătura deoparte de parte artistică. Iar la facultate, când am fost admis, după a patra încercare, am intrat la clasa profesorului Vasile Grigore. Apoi s-au întâmplat evenimentele din decembrie, imediat după care studenții s-au gândit să schimbe garda profesorilor și așa a venit ca profesor Sorin Ilfoveanu, cu care am studiat. M.P.: Cum a fost Sorin Ilfoveanu ca profesor?

Excelent! Am învățat foarte multe lucruri de la el.poziția de profesor este interesantă. Mie mi se pare că sunt cel puțin două poziții de profesor: vii cu experiența din atelier în clasă și predai în virtutea experienței de atelier sau un profesor care vine la clasă nu numai cu experiența de atelier, ci și cu întreg orizontul de posibilități didactice pe care poți să le expui. Au fost mulți profesori de acest fel, Marin Gherasim, Florin Mitroi, Alexandru Chira – erau profesori care veneau nu numai cu experiența, ci și cu știința. M.P.: Sorin Ilfoveanu ce tip de profesor era?

C.C.: El a venit cu foarte multă experiență – asta ajută concret.

Îl provoacă pe student să caute el mai departe. În cealaltă variantă, cred că este pus la încercare și discernământul studentului. Îi oferă mai multe variante, depinde de discernământul studentului, poate să le încerce pe toate, astfel să vadă ce-i convine. Amândouă variantele sunt la fel de valabile. Mie mi-a prins bine concretețea problemelor puse de Sorin Ilfoveanu, dar structura mea este de a mă mișca în mai multe direcții. M.P.: Ce fel de profesor sunteți?

C.C.: Încerc să fiu un profesor care nu vine numai cu experiența din atelier, ci ridică și un întreg set de probleme. M.P.: Le vorbiți elevilor despre pictură?

C.C.: Desigur.

M.P.: Ce pictorului? înseamnă pictura? Este ea anterioară

C.C.: Este anterioară și concomitentă. Anterioară pentru că nu ai cum să nu descoperi o întreagă istorie, tradiție a picturii care îți poate fi de folos în foarte multe situații. Este concomitentă pentru că pictor te naști. M.P.: Te naști pictor, nu devii?

Te naști, dar și devii, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care le înveți.

M.P.: S-ar putea spune că te naști pictor, dar devii un pictor bun.

C.C.: Asta, după străduință. E foarte importantă străduința, munca.

M.P.: Asta este valabil în orice domeniu al vieții. Să ne întoarcem la Universitate, ați terminat-o la clasa profesorului Sorin Ilfoveanu. Când s-a întâmplat să primiți atelierul?

C.C.: În 1997, când am intrat în Uniunea Artiștilor Plastici. E foarte interesantă întâmplarea.acest atelier a aparținut lui Ionică Grigorescu, dar nu îl folosea. M.P.: Știam că Ionică Grigorescu a avut atelier în Pangratti, i se repartizase atelierul fratelui său, Octav, dar a renunțat la el din pricina costurilor de întreținere. Nu știam că a avut atelier și în Elie Radu.

C.C.: Eu l-am luat de la el, el mi-a dat cheia. Imaginați-vă atelierul gol, în tot atelierul era doar un scaun, iar în mijlocul încăperii era Ionică Grigorescu. Palma pe care o vedeți, reparația făcută la ușă, se pare că e o reparație făcută de el. Ușa se blocase la un moment dat, a fost deschisă pe dinăuntru și reparată de Ionică Grigorescu. M.P.: Cât a durat amenajarea spațiului?

C.C.: Atelierul a trecut prin foarte multe faze. La început, a fost o fază de improvizație, încercasem să pun lucrurile în ordine, să nu mă împiedic de lucruri, și, încet-încet, l-am așezat în forma în care este acum. Ultima modificare este acest

spațiu, în care stăm noi acum, care este ca un cabinet de studiu. M.P.: Ce înseamnă atelierul pentru Dvs.?

C.C.: Sunt foarte legat de spațiul acesta. Primele teme pe care le-am abordat mi-au fost oferite de acest spațiu. Una a fost legată de fereastră – ce se vede prin fereastra atelierului meu – și altă temă de care sunt foarte legat până în ziua de azi și de care cred că voi rămâne mereu este lumina. Felul în care cade lumina în atelier.tema principală a lucrărilor mele este lumina. Ea cade în fantă de lumină, fragmentează toată realitatea interiorului. M.P.: Schimbă cromatica, schimbă totul și continuu. Este un subiect inepuizabil.

C.C.: Exact! Prezența și felul în care cade lumina în atelier mi-au dat o temă importantă. M.P.: Alte teme pe care le abordați?

C.C.: Am atacat toate temele clasice. M-am gândit, gândul ăsta a devenit programul meu expozițional din 2013, să atac temele clasice, peisajul, natura statică și portretul și să fac un fel de ediție revăzută și adăugită a acestor subiecte lucrând totuși într-o manieră clasică, clarobscurul. M.P.: Sunteți profesor. Când ați început să predați?

Chiar în perioada facultății dădeam meditații, pregăteam elevii pentru admiterea la facultatea de artă.am făcut pe profesorul de atunci. Îmi place foarte mult să predau, am satisfacții mari și a preda este foarte important pentru mine. M.P.: Cum vă împărțiți timpul între activitatea de atelier și profesorat?

C.C.: Asta este tot dintr-o rânduială frumoasă. Eu am cursuri doar seara, așa că ziulica toată sunt aici, în atelier.

M.P.: Aveți un program? Tabieturi de atelier? Cum arată o zi de atelier?

C.C.: Nu am neapărat un program, o disciplină. Vin zilnic în atelier, beau o cafea, mă uit la lucrările lăsate pe tapet, încerc să am o judecată proaspătă asupra lor.am un moment de meditație asupra lucrărilor și încep lucrul. Foarte mult timp din orele de lucru mă cuget la ce ar trebui să fac. Mai mult timp mi-l petrec unindu-mă, gândind, decât lucrând cu pensula. Îmi place ca pe suprafața lucrării să nu se vadă chinul meu și frământarea mea. Lucrarea vreau să iasă curată, încât să ai senzația că este făcută dintr-o suflare. Asta și pentru că mă gândesc că nu am nevoie de efecte. Chiar mă feresc de ele. Le elimin din pictură, nu le caut. Dacă efectele nu au acoperire în sensul pe care vreau să îl dau picturii, nu le folosesc. Efectul trebuie să aibă acoperire în sens, altfel e gratuit. M.P.: A văzut acest atelier exces?

C.C.: Lucrul continuu nu mi se pare un exces. E o mare bucurie, sunt angajat total în lucrul meu, nu simt când trece timpul. Continuarea faptului că stau foarte mult și cuget la lucrul meu este că țin un jurnal de atelier. C M.P.: e notați în jurnal?

C.C.: Tot felul de gânduri legate de lucru, cugetări mai adânci... M.P.: Ați publicat vreo ediție?

C.C.: În cataloagele expozițiilor mele apar fragmente din jurnal. Am fost încurajat să fac asta, aveam o ezitare...

M.P.: Cum ați descrie acest atelier unei persoane care nu l-a văzut?

C.C.: Un spațiu cu foarte multă rânduială și cu bun rost. M.P.: Ce numiți bun rost?

C.C.: Pictura pe care o fac. Nu e altul. M.P.: Ce este atelierul pentru Dvs.?

C.C.: Este locul meu de slujire. Uneori, îl numesc chilie. M.P.: Mai există acea liniște a chiliei?

C.C.: Da. Am simțit o lungă perioadă acea liniște. Am pierdut-o din diverse motive, dar sper să o regăsesc curând. ■