Declinul presei româneşti. 5 ipoteze
Actuala presă din România, deşi are jurnalişti de calibru, nu mai este percepută drept a patra putere în stat. Presa suferă de o criză de destin sau de un complex al inadecvării la contextul tehnologic? În anii ’90 a existat un boom al presei. Unele cotidiane vindeau în jur de un milion de exemplare pe zi. Unul local ajungea şi la tiraj de 100.000. Erau ziariştii mai buni sau publicul era mai ahtiat de informaţii?
Nu mai e presa ce a fost, se aude mereu în spaţiul public. Dar cu ce a fost mai bună cea din ’90? Lăsând deoparte nostalgia tinereţii, cititorii deveniţi azi maturi judecă jurnaliştii cu unităţi diferite de măsură. Ei cred că presa s-a schimbat uitând să recunoască faptul că şi ei relaţionează diferit cu instituţia numită mass-media. Dacă în tinereţea lor dădeau câteva zeci de lei pe zi pe un tom de jurnale, azi primesc totul “gratuit.” O primă ipoteză e că nu există o lege a cererii şi a ofertei, un contract social între cititori şi jurnalişti. Nu mai avem o piaţă pentru presa tipărită. Cât de gustoşi ar putea fi morcovii oferiţi gratis? Ediţiile electronice de la noi nu sunt pe bază de abonament ca în alte părţi. Ce pretenţii poţi avea ca cititor de la o marfă luată moca, pentru care nu a-i plătit nimic?
Şi mai e ceva.
A doua ipoteză e că nici cititorul nu face o demarcaţie clară între marfa de tarabă şi una de calitate. Toţi ştiu de ce plătesc dublu pentru un brand original.
Actuala presă din România, deşi are jurnalişti de calibru, nu mai este percepută drept a patra putere în stat. Presa suferă de o criză de destin sau de un complex al inadecvării la contextul tehnologic?
În anii ’90 a existat un boom al presei. Unele cotidiane vindeau în jur de un milion de exemplare pe zi. Unul local ajungea şi la tiraj de 100.000. Erau ziariştii mai buni sau publicul era mai ahtiat de informaţii?
Nu mai e presa ce a fost,se aude mereu în spaţiul public. Dar cu ce a fost mai bună cea din ’90? Lăsând deoparte nostalgia tinereţii, cititorii deveniţi azi maturi judecă jurnaliştii cu unităţi diferite de măsură. Ei cred că presa s-a schimbat uitând să recunoască faptul că şi ei relaţionează diferit cu instituţia numită mass-media. Dacă în tinereţea lor dădeau câteva zeci de lei pe zi pe un tom de jurnale, azi primesc totul “gratuit.”
O primă ipoteză e că nu există o lege a cererii şi a ofertei, un contract social între cititori şi jurnalişti. Nu mai avem o piaţă pentru presa tipărită. Cât de gustoşi ar putea fi morcovii oferiţi gratis? Ediţiile electronice de la noi nu sunt pe bază de abonament ca în alte părţi.Ce pretenţii poţi avea ca cititor de la o marfă luată moca, pentru care nu a-i plătit nimic?
Şi mai e ceva.
A doua ipoteză e că nici cititorul nu face o demarcaţie clară între marfa de tarabă şi una de calitate.Toţi ştiu de ce plătesc dublu pentru un brand original.Numai că atunci când se află în faţa pultului de ziare, dau aceeaşi sumă pentru produsele diferite. Unele care stimulează apetitul pentru consum şi altele pentru nevoia de informare. La fel ca în lumea democratică, există presă de referinţă şi cea tabloidă. Numai că în occident, lumea face distincţia dintre cele două.
Nici în anii ’90, când “Infractoarea mov” (o publicaţie cu ştiri inventate) vindea tiraje comparabile cu ale “Expres magazin”-ului păstorit de Ion Cristoiu, publicul nu făcea distincţia dintre un produs quality şi unul de cancan.
Având mai multe burse în Germania, am întrebat prin anii ’90 de ce Bild-ul (publicaţia bulevardieră a nemţilor) nu se ţine niciodată pe masa vreunui oficial. De ce se citeşte doar pe sub masă? Un ministru federal mi-a spus că dacă s-ar citi în mod normal, ca celelalte ziare, ar curge tot sângele şi toată mizeria pe tine, ca cititor. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la noi, unde “fata de la pagina 5” trona şi pe masa premierilor, pentru “un tonus ridicat.”
A treia ipoteză a declinului jurnalismului de la noi ar fi eşecul baronilor de presă care, prin anii 2004-2008, au vândut publicaţiile unor concerne străine.Toate acestea au coincis cu apariţia acoperiţilor din media. ■