Ofiţerul de presă din prefectură câştigă dublu faţă de un jurnalist
Aşa ajungem la a cincea ipoteză, dar nu ultima, acea a depersonalizării jurnalistului echidistant. Dacă nu există cerere, nu există nici ofertă. Poate părea şocantă asumpţia mea: publicul îşi are parte de ceea ce şi-a aşternut. Adică? Cu ajutorul laboratoarelor de produs ura în societate (un mecanism de malformare a spiritului cognitiv uman, în sensul dorit de ocupant), s-au creat aşa numiţii hateri de sistem, care printr-o patogeneză socială au molipsit şi alte categorii sociale. Toţi aceştia la grămadă au avut o singură ţintă: uciderea personalităţii jurnalistului neînregimentat.
După asaltul la ordin, publicul nu a mai înţeles misiunea socială a jurnalistului, dar şi jurnalistul a abdicat de la principiile sale fundamentale, din frustrări sau recalibrări profesionale, doar pentru a face pe plac publicurilor diverse şi de ce nu pentru un confort social.Aici a fost marea cotitură care a dus la declinul presei în general şi a presei online, în particular.
Echidistanţa nu a mai fost dorită de publicuri. Şi atunci, jurnalistul de calibru s-a repoziţionat, fie pe o parte a valului, fie pe alta.
Mulţi ziarişti şi-au folosit notorietatea pentru a fi în slujba unui curent sau altul ideologic. Sigur că reorientarea şi renunţarea la rolul de transmiţător de informaţii, într-o lume care numai de echidistanţă nu avea nevoie, e o acţiune care a lăsat urme adânci în obrazul fin al presei de calitate. Societatea s-a polarizat neaşteptat. La douăzeci de ani de la revoluţie, într-o perioadă de pace socială, s-au creat războaie artificiale între publicuri. Deci, cum ar fi putut rămâne presa în afara jocului social, între bunii şi răii, n-ar cădea între scaune? Mulţimile revoltate cereau de la jurnalişti să devină tribune de luptă, nu asesori ai beligeranţilor. Acuza că ziariştii sunt plătiţi de anumite grupuri de interese a fost indusă în mentalul societăţii de cei care au dorit destructurarea unei instituţii de referinţă şi folosirea ei în scopuri de propagandă. Aici nu mă refer la partidele politice, ci la cei care distribuie rolurile publice şi nasc politruci, în sensul menţinerii şi protejării stabilimentului.
În concluzie, tu cititorule, dacă nu plăteşti nimic pentru informaţia pe care o primeşti gratis, de ce mai ai pretenţii de echidistanţă, când eşti setat doar pe coaja ta de nucă, pe care eşti sortit să o dovedeşti cu genunchii?
E un non-sens să critici că strugurii sunt acrii, atât timp cât nici măcar nu ai întins gâtul spre vie, să-ţi cadă poama mălăiaţă.
Iar dinspre partea media, inflencerii au stricat totul, dar despre ei într-un editorial următor. Nu am lăsat deoparte condiţia jurnalistului în societate, despre acesta vom vorbi separat.
Când un prefect plăteşte 6.000 de lei salariul unui ofiţer de presă,iar jurnalistul din media locală stă pe 3.000 de lei, ce să facă? Să rămână în media şi să-şi bată capul cu ce ştiri mai dă la zi sau să intre într-o instituţie de stat, în care faci nu faci, leafa curge? ■