Rătăciri din necunoaștere
Necunoașterea nu are doar efectul banal al nepriceperii. Îl are adesea și pe cel al opunerii la adevăruri ale vieții și la fapte. Perseverența în erori de orientare își are aici o sursă. De aici și întârzieri în dezvoltarea propriei comunități.
Se pot da multe exemple de rătăciri rezultate din necunoaștere și soldate cu costuri mari. Mă opresc doar la câteva din viața actuală.
Mulți se reped deja din reflex în „globalism”. Altădată se credea că doar capitalismul este vinovat de neajunsuri, nu și subdezvoltarea economică, instituțională, culturală. Acum se crede că vinovat este globalismul și tot ceea ce are de a face cu globalizarea.
Nu apăr globalismul. Dar nu ezit să spun că împărtășesc distincția între „globalitate”,„globalizare” și „globalism”,pe care am și folosit-o pentru a contura „postglobalizarea” (detalii, în După globalizare, 2018). Globalitatea este starea de fapt că depindem azi pe glob tot mai mult, economic și tehnologic, unii de alții. Globalizarea este politica, inițiată de SUA în anii nouăzeci, de reducere, chiar lichidare a tarifelor vamale, spre a stimula circulația capitalurilor și competiția, preluată apoi de alții. Globalismul este ideologia potrivit căreia dificultățile lumii s-ar rezolva prin decizii dintr-un centru anume.
Fără îndoială, globalismul a schimbat în felul său lumea.Dar a antrenat sărăcirea de populații (Stieglitz), slăbirea democrației (Mannent), amestecul în treburile interne (Streek), cu consecințe de rigoare. Globalitatea și globalizarea sunt însă altceva. Să le faci față nu e ușor, dar nu există o altă cale decât aceea de a concura în cadrul lor. Viitorul este însă al suveranității naționale. Numai că globalismul este deja o rețea de dependențe mondiale, încât pentru înlocuirea lui este de lucrat cu pricepere și cultură. Nu se rezolvă mai nimic doar cu proclamarea „suveranismului” și refugiul apoi în „liber schimbism”, „conservatorism” ori „paseism”! O bună cunoaștere a societății de azi și o acțiune solidară sunt indispensabile.
Ca oameni, ne asumăm, fie și tacit, în cea mai simplă exprimare, o idee privind sensul istoriei actuale. Destui nepreveniți o iau însă naiv din propaganda zilei, ca trecere de la „state autoritare”,la „democrații” și la „societăți deschise”. Lansată de Karl Popper, ideea a generat clișee pe care aceștia le repetă.Dubla eroare este azi evidentă.
Pe de o parte, trecerea este proclamată de politicieni care fac evaluări în interese de menținere a puterii. Adevărul nu este prima lor preocupare. Evaluările lor sunt uneori adevărate, dar adesea nu.
Pe de altă parte, este dovedit că în societatea popperiană „deschiderea” nu este asigurată – unele „democrații” din zilele noastre atestă clar acest fapt.Ele întrec în autoritarism alte regimuri. De aceea se și extinde critica democratică a funcționării democrațiilor (Boudon, Romano, Mounk, Hofstetter etc.).
De altfel, popperismul a rămas simetric cu marxismul dogmatic: acela vorbea de „trecerea ineluctabilă de la capitalism, la socialism”, în propaganda popperiană se perorează pe „trecerea obligatorie de la autoritarism, la democrație”. Cum bine s-a spus, Karl Popper nu cunoștea istoria (Ottmann) și-și imagina că din piața liberă rezultă oarecum automat democrația. Realități ieșite din opțiunile popperiene aduc în actualitate diagnoze precum „democrația autoritară” sau „despotismul democratic”, ale lui Tocqueville (Renzo Giorgetti, Il Nuovissimo ordine mondiale, 2022),ce păreau trimise la muzeu. Marxismul dogmatic a eșuat în dictaturile comuniste ca merite de intrare în UE și NATO este contrazisă de datele istorice. Se profită de întârzierea scrierii istoriei României ultimului secol și se bat câmpii în pofida arhivelor.De pildă,se trece sub tăcere faptul că România a intrat în cursa europenizării prin declarația de la Snagov (1995), că a fost invitată să adere la UE în decembrie 1999, că primul capitol de negociere închis cu succes a fost „Educația și formarea profesională” (mai 2000), că guvernul din 2000 a închis șase capitole de negociere,că intrarea României în Alianța Nord-Atlantică s-a decis de către alianță în 1996-2000 și s-a formalizat ulterior. Se jonglează cu date pentru că intervine frecvent falsificarea organizată.
I. L. Caragiale a eternizat literar profilul decidentului demagog. Mai nou, D. R. Popescu pe cel al farsorului ce se dă plin de merite. și sub asaltul tehnocrației, iar popperismul eșuează în „democrații cu autoritarism” și în stupidocrație, tocmai în era revoluționării continue a cunoașterii. Sărăcia de idei și clișeele, fie ele și cultivate de respectabile instituții,duc la închidere, pe când este nevoie de minți deschise. Există, însă, destule abordări postbelice mai favorabile „societății deschise” decât popperismul. John Dewey, de pildă, apăra constatarea că democrația nu se reduce la
Una dintre ideile cele mai responsabile în cultura română a fost sincronizarea. Ea a fost cerută de oameni bine informați asupra epocii lor,precum Eugen Lovinescu și Virgil Bărbat. Nu s-a putut contesta nici ulterior actualitatea devizei și nevoia unei angajări competitive a țării în lume. Firește, nu este sincronizare să distrugi tradiții viabile, dar este sincronizare să aduci soluții mai bune. Nu-ți servești țara aliniindu-te la obiceiuri prăfuite, dogme sau aventuri, ci gândind și reformând, la nevoie, domenii întregi pentru a putea concura pe piețele lumii.
Sincronizarea este însă altceva decât se înțelege azi. Ea nu are de a face cu vechea „corectitudine politică” a marxism-leninismului,ce revine azi surprinzător chiar la oponenți ai acestuia. Stupefiantă, dacă nu ar fi tristă,este împrejurarea că aceștia apelează și ei la controlul informaților publice, alegeri, ci se cuvine să fie „formă de viață”, că nu-i destul ca societatea să aibă stat de drept, căci stat de drept au avut și dictaturile. Opțiunea sănătoasă a fost pentru „state de drept democratice”, care să împiedice refacerea autoritarismelor sau noi dictaturi. Constituțiile vechilor și noilor democrații le și prevăd, de altfel. Prevederea s-a dovedit premonitorie, căci, spre exemplu, așa cum se observă ușor, „sistemul prezidențial”, pe care popperismul nu-l mai chestionează, a alunecat în Europa într-un fel de monarhie păguboasă,iar „sistemul semiprezidențial” este pe urmele lui. Constituția și „deschiderea” societății le sunt indiferente.Aceasta pentru că însăși legislația prevede prea puține mecanisme de control și de intervenție din partea cetățenilor (detaliat în Statul actual,2020) sau,dacă sunt,ele sunt ignorate. Efectele se văd: exercitarea funcției prezidențiale ca proprietate; abuzul de desemnări personale; luarea fidelității drept criteriu, în locul valorii cetățenilor; implicarea serviciilor secrete în politică; scăderea nivelului decidenților și altele. Continuu joacă feste rătăcirea indusă de ignorarea istoriei. Ca fapt, concurența de acum dintre inși și partide la a revendi
Globalizarea este politica, inițiată de SUA în anii nouăzeci, de reducere, chiar lichidare a tarifelor vamale, spre a stimula circulația capitalurilor și competiția, preluată apoi de alții.“
adevăr unic și caricaturizarea rivalului. Sincronizarea nu are de a face nici cu „noua corectitudine politică”, a neoliberalismului de azi, ce pretinde disciplinarea minților, înainte de orice.
Spus simplu, alergia de azi la gândire cu capul propriu duce societățile în impas. În definitiv, vederile, inclusiv cele politice, sunt treaba cetățeanului, nicidecum a noilor păzitori de „corectitudine” ce se răspândesc în media și în viața publică. Nu faptul că oamenii folosesc libertățile, că vor democrație, suveranitate națională, cooperare și schimbare trebuie să sperie. Ar trebui să îngrijoreze etichetele care vin din mărginirea profesională, civică și etică, cum sunt acum „antieuropenism”, „extremism”, „asiatism”, „rusism”, „naționalism”! Dacă cei care le utilizează s-ar uita onest în oglindă,ar constata că sunt sub nivelul celor pe care vor să-i izoleze.